readbud - get paid to read and rate articles

joi, 14 ianuarie 2010

Comunicaţiile în România

România este o ţară în care sectorul comunicaţiilor cunoaşte o creştere accelerată după Revoluţia din 1989. Televiziunea publică (Televiziunea Română), postul de radio public (Societatea Română de Radiodifuziune) şi agenţia de presă Rompres sunt singurele companii de stat din acest domeniu, care este coordonat de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei. Există aproximativ 4,1 milioane de linii fixe de telefonie, principalii furnizorii fiind Romtelecom (deţinut de grupul elen OTE), RCS & RDS şi UPC România şi aproximativ 19 milioane de utilizatori de telefonie mobilă. Furnizorii de telefonie mobilă sunt Vodafone România, Orange România, Zapp Mobile, Cosmote România. Televiziunea prin cablu este disponibilă aproape fară excepţie pe întreg teritoriul ţării. În anul 2005 funcţionau 11,35 de milioane de televizoare.

Piaţa românească de telecomunicaţii a atins o valoare de cinci miliarde de Euro în anul 2008, iar pentru anul 2009 valoarea este estimată la patru miliarde euro.

Internetul
Penetrarea serviciilor de internet în bandă largă a ajuns la 11,7% in ianuarie 2009, faţă de sub 9% în ianuarie 2008, şi este una dintre cele mai mici din Europa, în principal din cauza slabei penetrări a PC-urilor, a lansării târzii a serviciilor de internet pe piaţă, a acoperirii broadband slabe şi a veniturilor mici ale populaţiei, în special în zonele rurale. Prin comparaţie, în UE, media era de 54% în anul 2008. În prezent (martie 2009), principalii furnizori de servicii de internet sunt Romtelecom, care este şi cel mai mare operator de telefonie fixă de pe piaţă, cu peste 550.000 de clienţi, RCS&RDS, cu peste 850.000 de clienţi, şi UPC România, cu peste 230.000 de utilizatori, în timp ce piaţa de internet mobil este dominată de Orange România şi Vodafone România, primii doi jucători de telefonie mobilă.

Internetul mobil în România: preţul pe gigabyte (GB) s-a situat în anul 2009 la o valoare de 1,56 euro, în scădere cu aproape 43% faţă de anul 2008, când preţul pe GB s-a situat în jurul valorii de 2,73 euro.

Telefonia
Începând din octombrie anul 2008, operatorii au fost obligaţi să asigure clienţilor posibilitatea de a-şi păstra numărul atunci când schimbă operatorul. Într-un an, până în octombrie 2009, au fost portate 157.000 de numere, din care majoritatea (67%) sunt numere de telefonie mobilă, iar numerele de telefonie fixă portate au fost în număr de 51.291.

Telefonia mobilă
La sfârşitul anului 2008, rata de penetrare a serviciilor de telefonie mobilă, calculată în funcţie de numărul de cartele SIM preplătite „active”, a ajuns la 114%, depăşind 24,5 milioane de unităţi, adică abonamente şi cartele preplătite valabile prin intermediul cărora s-a realizat trafic tarifabil. Din cei 9,7 milioane de utilizatori cu abonament lunar existenţi la data de 31 decembrie 2008, peste 70% reprezentau persoane fizice (6,8 milioane), iar cei 2,9 milioane persoane juridice reprezentau mai puţin de 30%. Factura de telefonie mobilă a scăzut cu patru euro pe parcursul lui 2008, de la 18,13 euro la 14,22 euro. Costul de convorbire pe minut este în medie de 0,08 euro, faţă de media de 0,14 euro din Europa (martie 2009). Media tarifelor de interconectare a scăzut la 0,0677 euro în 2008, faţă de 0,074 euro în 2007 şi sub media din Uniunea Europeană, care a fost de 0,0855 euro anul 2008. Piaţa este dominată de Orange România şi Vodafone România, urmaţi de Cosmote România, RCS&RDS şi Zapp.

* În octombrie 2008, rata de penetrare a telefoniei mobile era de 103%, în creştere faţă de 86%, cât era un an mai devreme, dar mai redusă decat media penetrării serviciilor de telefonie mobilă în Uniunea Europeană, care este de 119%.

Televiziunea

* În anul 2008, piaţa de cablu este încă foarte fragmentată, înglobând peste 500 de furnizori.
* Principalii furnizori de servicii de televiziune sunt RCS&RDS, cu peste 1,35 milioane de clienţi de cablu şi 1,1 milioane de clienti pe televiziune prin satelit, UPC România, cu peste 1,2 milioane de clienţi de servicii TV, şi Romtelecom, cu peste 550.000 de clienti de televiziune digitală prin satelit.

Read more...

Industria petrolului în România

Piaţa petrolieră din România era estimată la 9 miliarde de Euro în anul 2007. În anul 2006, consumul de benzină pe cap de locuitor în România a fost de 79 litri, iar cel de motorină - 140 litri. Prin comparaţie, piaţa petrolieră din Ungaria a fost, tot în 2006, 3,4 miliarde euro, iar consumul de benzină a fost de 147 litri pe cap de locuitor, şi cel de motorină - 164 litri.

Consumul actual (anul 2007) al României este de circa 3 milioane tone de benzină pe an şi circa 4 milioane tone de motorină dar se preconizează o creştere puternică al consumului în următorii ani datorită dezvoltării parcului auto.

Conform estimărilor din anul 2007, rezervele României sunt de 74 milioane tone ţiţei, care se vor epuiza în circa 13 ani (adică în 2020).

Istoric
În anul 1996 a fost înfiinţată Compania Română de Petrol, ca societate comercială pe acţiuni, constituită prin reorganizarea RAFIROM, PECO şi PETROTRANS, care au fost comasate şi şi-au încetat activitatea. Compania Română de Petrol deţinea toate cele zece rafinării din România, alături de câmpurile de extracţie, de depozite şi de staţiile de benzină.

În anul 1997 Compania Română de Petrol a fost împărţită, 8 dintre rafinării funţionând pe cont propriu, restul activelor intrând în proprietatea Societăţii Naţionale a Petrolului (SNP) Petrom. Astfel SNP Petrom a moştenit două rafinării (Arpechim Piteşti şi Petrobrazi Ploieşti), toată fosta reţea de distribuţie PECO, sistemul de conducte al PETROTRANS şi dreptul exclusiv de a extrage ţiţei din câmpurile petrolifere din România.

În anul 2000 omul de afaceri Ovidiu Tender a cumpărat de la Statul Român societatea Pospecţiuni SA, singura societate din ţară care asigura prospecţiuni geologice pentru foraj.

În anul 2002, a luat naştere compania Petromservice prin desprinderea din Petrom a sucursalei Petroserv.

În anul 2004, OMV, grupul lider de petrol şi gaze din Europa Centrală şi de Est, a achiziţionat 51% din acţiunile Petrom de la statul român pentru suma totală de 1,53 miliarde Euro.

Rafinariile
Romania deţine în momentul de faţă 10 rafinării, care pot fi încadrate în două mari grupe: rafinăriile mari, care concentrează circa 85% din capacitatea de prelucrare

* Petrobrazi Ploieşti - construcţia sa a fost începută în data de 17 iulie 1934 datorită eforturilor companiei româneşti Creditul Minier
* Arpechim Piteşti
* Petrotel Ploieşti - cunoscută şi drept Rafinăria Româno-Americană (înainte de 1945) sau Teleajen (1979 - 1998)
* Petromidia
* RAFO Oneşti

şi rafinăriile mici, însumând circa 15% din capacitatea de prelucrare cu un grad de complexitate mai redus

* Astra Ploieşti - fondată în 1880
* Vega Ploieşti - înfiinţată în 1905 cu o capacitate iniţială de 0,2 milioane tone ţiţei/an
* Steaua Română Câmpina - înfiinţată în anul 1895
* Rafinaria Dărmăneşti
* Petrolsub Surplacu de Barcău

Toate aceste rafinării au o capacitate totală de 34 milioane tone pe an, cu mult peste consumul intern al României. Pe marginea contractului semnat cu Iranul în timpul regimului comunist, Romănia primea mari cantităţi de ţiţei din această ţară şi îl prelucra în rafinăriile româneşti, pentru că dupa aceea mare parte din produsele finite să fie vandute, în Mediterana, la preţ de dumping către ţările occidentale. În schimbul ţiţeiului iranian, România livra acestei ţări tractoare, ciment şi alte produse ale industriei prelucrătoare.

Rafinăriile Petrobrazi şi Arpechim sunt deţinute de Petrom şi au capacităţi de 7 respectiv 6,5 milioane tone pe an. Ambele dispun de câte două module, putând funcţiona astfel la jumătate de capacitate. Pe piaţa de rafinare, compania Petrom deţine o cotă de 52%, urmată de Rompetrol, cu 29%, şi Lukoil, cu 17% (anul 2007).

Rafinăria Petrotel a fost privatizată în anul 1998 prin preluarea pachetului majoritar de 51% de către compania Lukoil, pentru suma de 53,2 milioane USD. Noul proprietar a modernizat rafinăria, construind instalaţile de hidrofinare benzină, de izomerizare şi de producere a hidrogenului. Volumul total de procesare al rafinăriei este de 2,5 milioane tone pe an.

În anul 1999 s-a încercat privatizarea rafinăriei Petromidia (fostă "Complexul Petrochimic Midia-Năvodari") dar cumpărătorul Akmaya nu şi-a achitat obligaţiile, privatizarea fiind anulată. În anul 2001 rafinăria a fost vândută grupului Rompetrol care a achitat 50 milioane USD şi s-a angajat să plătească datoriile de 621 milioane USD. Capacitatea de prelucrare este de 4,8 milioane tone pe an.

Rafinăria RAFO Oneşti a fost privatizată în anul 2001 prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni (59,9%) de către consorţiul format din Imperial Oil (deţinută de Corneliu Iacobov) şi Canyon Servicos (Portugalia) pentru suma de 7,48 milioane dolari. Firma britanică Balkan Petroleum a preluat de la acest consorţiu pachetul majoritar în anul 2003. Compania Calder-A (parte a grupului Petrochemical Holding) a achiziţionat Balkan Petroleum în noiembrie 2006, devenind acţionarul majoritar. Rafinăria are o capacitate de 3,5 milioane tone pe an.

Rafinăria Astra Ploieşti a fost privatizată în anul 1997 prin preluarea pachetului majoritar de compania Interagro, deţinută de către omul de afaceri Ioan Niculae. În anul 2006, acţionarii majoritari erau: Kreyton Limited, societate înregistrată în Insulele Virgine Britanice (47,45%), societatea de asigurări Asirom (21,89%) şi fondul de investiţii Broadhurst (17,24%). În iunie 2005, rafinăria se afla în faliment.

Rafinăria Vega Ploieşti a devenit membră a Grupului Rompetrol în anul 1999 prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni deţinut de stat. Rafinăria are o capacitate de 0,5 milioane tone pe an.

Rafinăria Steaua Română Câmpina are o capacitate de 0,4 milioane tone anual.

Rafinăria Dărmăneşti a fost privatizată în anul 1999 prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni (70%) de către Imperial Oil, pentru suma de 10 miliarde ROL (aproximativ 620 mii USD).

Rafinăria Petrolsub Surplacu de Barcău (fostă Rafinăria Crişana până în 1991) a fost pusă în funcţiune în anul 1969 cu capacitate de 0,3 milioane tone pe an. În anul 1995 a fost privatizată, pachetul majoritar de acţiuni (50,992%) fiind preluat de Euro Trading Chemicals pentru suma de 10 miliarde lei (4,9 milioane dolari). În perioada 2001 - 2004 a fost administrată de Petrom, în vederea recuperării creanţelor şi penalităţilor în suma de 433 miliarde de ROL rezultate din ţiţeiul livrat de catre compania petrolieră. Acţionarii semnificativi ai Petrolsub sunt firmele Eurohouse SRL Bucureşti şi Fertinvest Ltd (Insulele Virgine) - 43,65%, Euro Trading Chemicals Bucureşti - 7,55%. În octombrie 2007, rafinăria se afla în faliment şi urma a fi vândută.

Read more...

Economia românească la sfârşitul anului 1989

Economia de comandă-control

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârşitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidenţiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcţionare a vieţii economice şi sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic românesc.

Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului naţional unic al întregii activităţi economice şi sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naţionale, realizată pe cinci ani şi anual, era mijlocul principal de dirijare şi corelare ex-ante a activităţii agenţilor economici din toate ramurile producţiei naţionale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială şi tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici şi, în general, macroeconomia, se desfăşurau potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanţă cu indicatorii economico-financiari din planul naţional unic. Prin exercitarea capacităţii de decizie, în problemele fundamentale ale activităţii economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenţilor economici era limitată la elemente de mică importanţă pentru strategia şi tactica întreprinderii. Piaţa era considerată o componentă paşnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare.

Preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele erau dirijate de la centru, prin planul naţional unic, fără să reflecte prin nivelul şi evoluţia lor, raportul real dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă, dar nici condiţiile de pe piaţa internaţională. Concurenţa nu mai avea rolul de a regla piaţa, de aceea eficienţa şi rentabilitatea activităţii agenţilor economici nu reflectau realităţile interne şi internaţionale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul naţional, iar agenţii economici nu mai dispuneau de autonomia şi libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

Procesele de modernizare şi retehnologizare a capacităţilor de producţie erau dirijate centralizat prin planuri şi programe speciale, adoptate pe ramuri şi subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei naţionale. Relaţiile economice extene ale României erau organizate şi se desfăşurau pe planul naţional unic, iar acţiunea agenţilor economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii centralizate a economiei naţionale. Echilibrarea balanţei comerciale se realiza prin creşterea forţată a exporturilor şi reducerea drastică a importurilor, având consecinţe grave asupra satisfacerii cererilor de pe piaţa internă şi dezvoltării economiei pe termen mijlociu şi lung. Eficientizarea comerţului exterior era concepută şi urmărită la nivel macroeconomic, iar agenţilor economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri şi să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalităţi mai eficiente de conducere a afacerilor internaţionale.

Veniturile salariaţilor şi ale ţăranilor nu reprezentau eficienţa reală a activităţii depuse de fiecare lucrător, ci de o eficienţă globală. Producătorii direcţi ai bunurilor economice erau tot mai mult îndepărtaţi de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au început să manifeste un comportament individual şi colectiv bazat pe nepăsare şi lipsă de răspundere, cu consecinţe directe asupra motivaţiei muncii. Au existat şi o serie de încercări eşuate de perfecţionare a mecanismului economic, cu scopul de a creşte nivelul rentabilităţii şi competitivităţii.

Dezvoltarea economico-socială

Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor macroeconomici care exprimă potenţialul şi nivelul economiei, structura acesteia, eficienţa folosirii factorilor de producţie şi gradul de competivitate internaţională, nivelul de trai al populaţiei. În perioada 1950-1989, creşterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat preponderenţa acţiunii factorilor cantitativi în susţinerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producţie în întreaga economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică. Produsul social a înregistrat o creştere rapidă faţă de venitul naţional, fapt ce a dus la scăderea ponderii venitului naţional în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obţine în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.

În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%, cea mai mare parte a investiţiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuţia ramurilor la crearea venitului naţional, tendinţa dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.

În 1989, industria şi construcţiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale producţiei naţionale. Această tendinţă a fost rezultatul creşterii semnificative a venitului naţional creat în industrie, şi a a unei creşteri mai reduse a venitului naţional creat în agricultură. Populaţia ocupată a înregistrat creşteri în industrie şi construcţii şi scăderi în agricultură. Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naţionale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din volumul total al investiţiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusă.

Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obţine prin combinarea indicatorilor de nivel, raportaţi la populaţie, cu indicatorii eficienţei. Faţă de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani şi de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu 2624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european şi se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea ce priveşte indicatorul PNB (produs naţional brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), faţă de o medie europeană de 17,217 dolari şi de o medie a ţărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori şi respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârşitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de ţara noastră la consumul de îngrăşăminte chimice la hectar şi la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori şi respectiv şase ori mai scăzut, la aceşti doi indicatori, faţă de media ţărilor europene dezvoltate. De asemenea, producţia medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955 kilograme, faţă de media europeană de 3161 kg şi media ţărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul României în ierarhia mondială se poate reflecta şi cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, faţă de media europeană de 1885 de dolari şi de o medie a ţărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanţei de plăţi de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe şi creşterea rezervelor internaţionale ale României.

Read more...

joi, 7 ianuarie 2010

TRATATUL DE PACE DE LA VERSAILLES

În anul 1919, s-au întrunit, în Conferinţa de Pace de la Paris, reprezentanţii tuturor puterilor aliate. Rusia Sovietică nu a fost admisă să participe la lucrările Conferinţei de Pace.


Principalele hotărâri ale tratatului de pace, au fost următoarele:
Germania a recunoscut independenţa Austriei, Cehoslovaciei, Poloniei; ea a cedat Poloniei, Bosnia şi o parte din Prusia Orientală; Franţei i-au fost cedate Alsacia şi Lorena.
Germania ceda coloniile sale din Africa şi din Pacific, Franţei, Angliei, Belgiei şi Japoniei.
Germania nu mai avea dreptul să mai aibă aviaţie militară, iar construcţia de submarine era interzisă.
Ca urmare a Pacii de la Versailles, s-a constituit “Liga Naţiunilor”.

Numit pe vremea sa ‘Marele război’, Primul Război Mondial a produs distrugeri imense şi a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. La încheierea sa, imperii întregi se aflau în ruine, iar condiţiile de pace impuse au dus la conflicte istorice viitoare.

Read more...

About This Blog

Lorem Ipsum

  © Blogger templates Newspaper III by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP